Despre "realitatea" psihodramei si a psihoterapiei
„Ca si cum „
Despre „realitatea” psihodramei si a psihoterapiei
Jenö-Laszlo VARGHA
Krisztina SZABO
Psihodrama a fost definita de Moreno, initiatorul ei ca acea forma a psihoterapiei in care o persoana prezinta „scenic” problemele cu care se confrunta si nu doar vorbeste despre ele. Toate tehnicile dezvoltate in psihodrama – multe dintre ele imprumutate din teatru – servesc aceluiasi scop al punerii in scena a conflictelor persoanei pentru a le face „vizibile”, adica observabile nemijlocit si masurabile. Rezultatul este o reprezentare, o sceneta care intr-un fel arata ca si cum ar fi reala, fiind simtita, traita astfel de catre protagonist cat si de catre ceilalti participanti la grup, chiar daca in acelasi timp este stiuta de catre acestia ca joc. Nu este de mirare ca Emunah (1994) identifica in aceasta forma de jonglerie mentala cele mai importante aspecte ale jocului dramatic al copiilor.
Nu de putine ori recursul extensiv la aceasta forma de joc devine o sursa de rezistenta si chiar de critica fata de psihodrama. Blatner si Blatner (1988, p. 126) enumera trei exemple de neintelegere legate de joc si spontaneitate in general si de psihodrama in particular.
„Jocul nu este realist, el reprezentand intr-un fel evitarea realitatii.”
„Lasarea in voia fanteziei poate genera imbolnavire mentala”.
„Jocul este inautentic si fals”.
Autorii citati apreciaza ca aceste opinii au la baza unele atitudini, cum ar fi de exemplu gandirea dualista care, desi foarte raspandite, sunt eronate sau limitate.
Blatner si Blatner (1988) definesc gandirea dualista ca fiind acea forma a rationamentului care opereaza cu categorii ce se exclud reciproc, imbracand forma unor realitati opuse, incompatibile una cu cealalta. Astfel, daca una din asertiuni este acceptata ca fiind valida, cealalta este respinsa ca necomforma cu realitatea. Ocazional, chiar si unii psihoterapeuti experimentati esueaza in a recunoasterea valentelor terapeutice ale jocului dramatic.
Un astfel de exemplu este oferit de catre Janov (1970), parintele psihoterapiei prin strigatul primar, care afirma ca este gresit sa le soliciti pacientiilor sa actioneze si sa simta ca altcineva, atata timp cat ei sunt adesea incapabili sa simta ca ei insisi. Kellermann (1992) identifica in spatele acestei critici ideea ca insusi jocul de rol ar fi inautentic si ca in psihoterapie, orice forma a recursului la fantezie ar duce inevitabil la iluzii.
Din pacate, tentativa de a invalida asemenea afirmatii prin simpla lor etichetare ca fiind expresia unei gandiri dualiste, a unor rationalizari sau rezistente, nu poate fi incununata decat de esec. Aceste atitudini sceptice, exprimate atat de nespecialisti cat si de catre unii dintre profesionisti, impun o analiza mai profunda si mai cuprinzatoare a rolului complex pe care transpunerea intr-o realitate imaginara il joaca in psihodrama.
Vom postula inca de la bun inceput ca psihodrama nu este singura forma a interventiilor psihoterapeutice care utilizeaza situatiile „ca si cum” ca mijloace curative si ca jocul dramatic nu reprezinta singura modalitate de a crea situatii ce reproduc realitatea intr-un context terapeutic. Practic, aproape fiecare dintre tratamentele ce actioneaza prin mecanisme psihologice isi propun sa rezolve sarcina reconstruirii „realitatii” pacientului in cadrul situatiei terapeutice, unele dintre mijloacele utilizate in acest scop de catre diferitele metode prezentand diferente semnificative. Cu toate acestea, situatiile „ca si cum” utilizate in diferitele forme de interventie psihoterapeutica pot fi grupate in trei categorii principale: transferul, imageria mentala si jocul dramatic. Fiecare dintre aceste situatii functioneaza practic ca un „ecran” pe care persoana isi proiecteaza propria imagine subiectiva a realitatii, creând astfel un fel de „realitate paralela” la care se poate raporta. De fapt diferentele dintre aceste situatii tin mai degraba de mijloacele specifice la care se recurge pentru a evoca realitatea subiectiva a pacientului, decat de calitatea lor. Ni se pare prin urmare pertinenta asertiunea potrivit careia, aceasta analiza asupra mecanismelor care confera valente terapeutice transferului si imageriei, poate fi utila si in intelegerea mai profunda a proceselor prin care psihodrama isi atinge scopurile.
Acesta este motivul care ne determina sa procedam in continuare la rezumarea cunostintelor relevante din domeniul psihoterapiilor dinamice, precum si a celor care utilizeaza extensiv tehnicile imageriei mentale.
Atunci cand Freud (1985) definea transferul ca fiind deplasarea inconstienta a dorintei peste timp si spatiu, de pe o persoana din trecutul pacientului pe o alta, la care se raporteaza in prezent, el devenea primul autor care identifica o situatie psihoterapeutica de tip „ca si cum”. Metaforele invocate ulterior pentru a descrie fenomenele transferentiale („ noi editii sau facsmile ale impulsurilor si fanteziilor” sau „terenul de joaca” in care repetitiilor li se permite sa prolifereze) intareau aceeasi interpretare a transferului ca „ecranul” pe care pacientul proiecteaza patternurile de relationare dezvoltate fata de persoanele semnificative ale vietii sale (cu precadere in copilaria timpurie).
Freud s-a dovedit a fi, de asemenea, cel dintai care a recunoscut beneficiile terapeutice ale transferului, afirmand in lucrarea sa „Dinamica transferului” (publicata in 1912) ca acestuia ii datoram „ inestimabilul serviciu de a face impulsurile imediate si manifeste” (citat de Gilll, 1982, p. 107). Tot Freud adauga, pentru a sublinia rolul decisiv jucat de transfer, ca este imposibil sa distrugi pe cineva „in absentia” sau „in effigie”, adica bazandu-te in exclusivitate pe raportul verbal al pacientului.
Interpretarea initiala a lui Freud a influentat puternic abordarile ulterioare ale fenomenelor transferentiale. Intr-una dintre cele mai des citate definitii, Greenson descrie transferul ca fiind „trairea fata de o persoana, in prezent, a sentimentelor, drive-urilor, atitudinilor, fanteziilor si mecanismelor defensive, care sunt neadecvate in relatia cu aceasta persoana, si care prezinta o repetare, o deplasare a unor reactii ce isi au originea in raportarea la persoane semnificative din copilaria timpurie” (citat de Fosshage, 1994, p. 266). Se constata de regula un acord cu privire la acceptarea ca expresii ale transferului doar a acelor aspecte ale raportarii pacientului la analist care sunt in mod evident neadecvate. Dupa cum arata Lear, orice transfer este „o tentativa de a crea o lume in care sa traiesti si ceea ce analistul si analizatul ajung impreuna sa recunoasca ca transfer sunt tocmai acele incercari care nu au fost incununate de succes”(1993, p. 753).
Cu toate acestea, negarea caracterului adecvat al transferului a devenit si ea o sursa de dezacord pentru unii autori. Fosshage, de exemplu, sustine ca organizarile tematice cu incarcatura afectiva care modeleaza variabil experienta noastra nu distorsoneaza de fapt o presupusa „realitate obiectiva”, ci contribuie intotdeauna la construirea unei „realitati” traite subiectiv. Autorul citat se inspira din Storolow si Lackmann, dupa care transferul ar reprezenta mai degraba o expresie a influentei continue a principiilor organizatoare si a imaginatiei care s-a cristalizat pe parcursul anilor formativi ai pacientului (Fosshage, 1994, p. 267).
Dintre toate modalitatile terapeutice generatoare de situatii „ca si cum”, imaginatia este probabil cea mai utilizata pe scara cea mai larga. Multitudinea abordarilor bazate pe imageria mentala includ forme foarte variate ale interventiilor terapeutice, ca de exemplu hipnoza, desensibilizarea progresiva si alte terapii comportamentale si cognitiv-comportamentale, programarea neurolingvistica (NLP), psihosinteza, terapia eidetica, focusingul si multe altele. Dupa cum aratau McMahon si Sheikh (1984) imaginatia a depasit relativ recent o pozitie vecina cu dizgratia, pentru a deveni una dintre cele mai fierbinti teme ale psihologiei clinice contemporane (p. 28).
Imageria mentala este utilizata si ca o modalitate de a obtine starea de relaxare (Scott si Stradling, 1992), insa si mai valoros din punct de vedere terapeutic este potentialul ei de a evoca situatii reale. Hallam (1992) sustine ideea ca ori de cate ori ne aflam in imposibilitatea de a confrunta pacientul cu o situatie critica de viata, fantezia devine de neinlaturat (p. 75).
Calitatea confruntarilor cu reprezentarea mentala a stimulilor declansatori ai reactiilor emotionale si comportamentale nedorite de a avea drept rezultat atat desensibilizarea cat si reinvatarea, poate constitui o surpriza doar pentru aceea care continua sa mentina o separatie rigida intre domeniile realitatii obiective si fantezie. De fapt insasi natura modalitatii umane de raportare la realitate se constituie in cel mai solid argument pentru a contracara aceasta maniera dualista de a privi lucrurile. Atunci cand ne adaptam la realitate nu tratam ca fiind „real” ceea ce exista in mod obiectiv in ambianta noastra sau in noii, ci acele lucruri despre care ne imaginam ca ar avea o existenta „autentica” (Vargha, 1995, p. 173-174).
Dispunem totodata de suficinte date furnizate de cercetarile stiintifice care sustin ca o experienta in fantezie poate fi din multe puncte de vedere, un echivalent psihologic al experientelor autentice si ca imageria mentala este capabila sa produca modificari psihologice si fiziologice foarte diverse (McMahon si Sheikn, 1984, p. 26-27). La baza capacitatii noastre de a evoca o atitudine emotionala fata de un obiect absent, la confruntarea cu imaginea mentala a acestuia, sta mecanismul descris in hipnoza, sub numele de disociatie sau constiinta divizata. Punand in discutie problema disociatiei, Hilgard sustine in continuare ca aceasta ar fi generata de diviziunea controlului intre procesele constiente si cele inconstiente. Pe durata disocierii, integrarea informatiilor procesate la mai multe niveluri de catre o ierarhie a operatiilor si a controlului cognitiv este in descrestere, si prin urmare, anumite aspecte ale experientelor devin inaccesibile abordarii constiente (Alladin, 1992). O alta conceptie asupra disocierii – mai apropiata de temele pe care le dezbatem este propusa de Yapko (1990), care se refera la „constiintele paralele” ce sunt traite in transa (p. 136). Aceasta inseamna ca pacientul aflat in transa prezinta constiinte multiple, ceea ce ii permite trairea fenomenelor de transa ce ii sunt sugerate, cat si pastrarea simultana a rolului mai obiectiv etichetat de catre Hilgard ca „observatorul ascuns”.
Consideram ca asemanarile dintre trairile constiente din timpul hipnozei si implicarea jocului dramatic in psihodrama este evidenta. Dupa cum arata Barber (1984) inducerea formala a transei nu constituie o preconnditie a fanteziei ori a imaginatiei vii (p. 86). Pe de alta parte, tocmai prezenta „observatorului ascuns” constituie elementul care deosebeste jocul imaginativ de comportamentul deviant si de tulburarile mentale. In psihodrama, asemenea jocului recreativ, elementele de fantezie sunt variate, voluntare si recunoscute fara urma de dubiu ca produse ala imaginatiei, iar jucatorul testeaza neintrerupt „realitatea” continuturilor jocului prin raportarea lor la context (Blatner si Blatner, 1988, p. 130). Desi cele trei situatii „ca si cum” au de fapt mai multe caracteristici comune decat elemente ce le-ar putea diferentia semnificativ, putem identifica doua dimensiuni de-a lungul carora elementele distinctive se regrupeaza. Prima dintre acestea este reprezentata de masura disocierii observatorului ascuns (nivelul constientizarii) iar cea de-a doua de accesul direct sau indirect al terapeutului la materialul proiectat de pacient pe „ecran” („vizibilitatea ecranului”). Aceste dimensiuni sunt prezentate in figura 1.
|
|
TRANSFERUL |
IMAGERIA |
DRAMATIZAREA |
|
Gradul constientizarii de catre pacient |
Neconstient (rezistent fata de interpretarea transferului) |
Constient (disociat in transa profunda) |
Constient |
|
Vizibilitatea „ecranului” pentru terapeut |
Acces nemijlocit la reactiile transferentiale |
Doar acces mijlocit (prin relatarea verbala) |
Acces nemijlocit la scenele de dramatizare |
Figura 1. Diferentele dintre cele trei situatii „ca si cum”
Dupa cum se poate vedea in Figura 1, in cazul transferului persoana nu este constienta de deplasarea afectului sau fanteziei de pe o persoana pe alta. Acest fenomen a fost descris de catre Greenson ca „rezistenta fata de rezolvarea transferului” si reprezinta de fapt rezistenta opusa de pacient fata de interpretarea si „demascarea” mecanismelor transferentiale. Pe de alta parte, analistul poate observa nemijlocit acele manifestari comportamentale ale analizatului care apar ca expresii ale transferului.
In majoritatea interventiilor bazate pe imageria mentala, pacientul este pe deplin constient de semirealitatea produselor fanteziilor sale. Sigura exceptie notabila este furnizata de acele stari de transa de maxima profunzime, in care disocierea atinge aparent grade la care persoana, asa cum se intampla si in timpul visarii, pierde temporar contactul cu „observatorul ascuns”. Spre deosebire insa de ceea ce se intampla in celelalte doua forme ale situatiilor „ca si cum” terapeutice, in hipnoza si in imageria mentala „ecranul” ramane innvizibil pentru terapeut, el neavand decat acces indirect la continuturile proiectate, prin intermediul relatarilor verbale ale pacientului.
In sfarsit, in psihodrama pozitiile celor doua parti, ale pacientului (protagonistului) si terapeutului (leaderului) se inscriu simetric in coordonatele celor doua dimensiuni vizate. Cel dintai realizeaza in intregime artificialul dramatizarii, participand activ la conturarea scenariului, la regizarea montarii scenice jucandu-si propria partitura, iar cel din urma are posibilitatea sa observe nemijlocit desfasurarea scenetei dramatice.
Ne-a mai ramas de studiat inca un aspect al relatiei dintre „ca si cum” si realitate. Pana acum, ne-am referit la modul in care aceste situatii reproduc „realitatea” vietii pacientului, facand abstractie de posibilitatea lor de a crea noi realitati, de a aduce la viata ceea ce nu a existat niciodata inainte. Conceptul de „surplus-realitate” a fost introdus de Moreno pentru a deseemna acel „taram de vis in care sarcinile dureroase cu care ne confrunta viata sunt duse la indeplinire printr-un gest al mainii sau printr-unn zambet” (citat de Kellermann, 1992, p. 114).
Blattner si Blattner (1988) se intorc de asemenea la Moreno, care numea psihodrama „teatru al adevarului”, pentru ca ceea ce poate fi imbogatit pe scena acesteia – sperantele, nelinistile, cuvintele nerostite, actele incomplete – reprezinta toate o forma mai profunda, mai personala a realitatii (p. 129). Holmes (1992) descopera chiar localizarea acestei meta-realitati in zona intermediara trairii, situata intre realitatea interioara si viata exterioara, adica acel teritoriu ce fusese desemnat de catre Winnicott ca termenul de „spatiu potential sau de tranzitie”.
Surplus-realitatea deschide posibilitatea exersarii unor noi modalitati de adaptare la lume si aceasta oportunitate trebuie raportata la asumarea de catre psihoterapie a rolului de agent al schimbarii. Putem cita in acest sens formularea explicita a lui O´Connor si Seymour (1990) care arata ca cel ce face intotdeauna ceea ce a facut intotdeauna va obtine intotdeauna ceea ce a obtinut intotdeauna (p. 9). Multi dintre pacienti se dovedesc a fi pe deplin constienti de acest lucru, dar esueaza in tentativa lor de a efectua modificarile necesare si de a actiona in propriul lor interes, de teama consecintelor pe care le anticipeaza ca noul comportament le-ar putea antrena. In schimb, semirealitatea unei situatii „ca si cum”, desi mobilizeaza o anxietate considerabila, pare a fi mai putin amenintatoare decat circumstantele originale si astfel ii permite pacientului sa se confrunte cu ea. Astfel ambele laturi, atat cea „reala” cat si cea „artificiala” a semirealitatii isi aduc contributia la reusita interventiei. Pacientul reuseste sa se apropie de situatia anxiogena avand cunostiinta de artificiul acesteia. Pe de alta parte, confruntarea este totusi benefica pentru ca ea este traita ca o intalnire reala. Blomquist si Rutzel (1994) sustin ca „surplus-realitatea” reprezinta intersectarea dintre diferite realitati, cunoscute si nestiute, unde capacitatile de a controla si a discerne ale eului se suspenda (p. 234).
Aceasta asertiune este cu certitudine valabila cu privire la lipsa de diferentiere a timpului si a diferitelor realitati. Diminuarea controlului reprezinta intr-adevar una dintre principalele caracteristici ale starilor disociative, dar trebuie sa aratam totodata ca situatiile terapeutice de tip „ca si cum” sunt mijloace care permit dezvoltarea capacitatii de control asupra propriilor trairi si comportamente. Astfel, atunci cand intr-o situatie terapeutica persoana relaxeaza mecanismele de control, ea controleaza practic in mai mare masura situatia decat atunci cand fie constient, fie fara cunostinta rezista invitatiei de a fi spontan. Situatia este similara celei descrise de catre Kris sub denumirea de „regresie in serviciul eului”, in care persoana poseda capacitatea de a regla si de a utiliza la modul creativ unele dintre procesele primare (Tuttman, 1982).
In psihodrama regresia readuce, in mod evident persoana la jocul dramatic. Erikson notase in urma cu aproape o jumatate de secol, ca joaca reprezinta cea mai naturala forma a autovindecarii pe care copilaria ne-o pune la dispozitie. Courtney (citat de Emunah, 1994) ne ofera o descriere mai detaliata a acelor functii ale jocului dramatic al copilului, care au un impact curativ evident: exprimarea si rezolvarea simbolica a conflictului intern; asimilarea realitatii; dobandirea sentimentului controlului si al stapanirii; eliberarea emotiilor si reducerea agitatiilor; invatarea controlului prin fantezie exercitat asupra impulsurilor destructive; exprimarea acelor parti ale eului care sunt considerate inacceptabile; explorarea problemelor si descoperirea solutiilor; antrenamentul pentru situatiile de viata reale; exprimarea sperantelor si a dorintelor; experimentarea unor noi roluri si situatii si dezvoltarea unui sentiment al identitatii personale (p. 4). Ar fi dificil sa gasim un astfel de obiectiv particular vizat de psihodrama in particular sau de psihoterapie in general, care sa nu-si gaseasca corespondentul pe aceasta lista a functiilor jocului infantil. Prin urmare, daca acele forme de interventie psihoterapeutica pe care le-am dezbatut pana acum actioneaza prin recursul temporar la un element de realitate, aceasta se datoreaza faptului ca traim intotdeauna intr-o lume a iluziilor.
Bibliografie:
1. Alladin, A. (1994): Integrating hypnosis and cognitive therapy in the understanding and management of depression, In Frontiers of Hypnosis, Vol.2, West Vancouver, Sea Walk Press Ltd.;
2. Barber, T. X. (1984): Changing „Unchangeable” Bodily Process by (Hypnotic) Suggestions, In Sheikh, A. A. (ed.) Imagination and Healing, Farmingdale, New York, Baywood Publishing Company, Inc.;
3. Blatner, A., and Blatner, A. (1988): The Art Play. An Adult`s Guide to Reclaiming Imagination and Spontaneity, New York, Human Services Press, Inc.;
4. Blomkvist, L. D., and Rützel, T. (1994): Surplus Reality and Beyond, in Holmes, P., karp, M., and Watson, M. (eds.) Psychodrama since Moreno. Innovations in Theory and Practice, London, Routledge;
5. Emunah, R. (1994): Acting for Real. Drama Therapy Process, Technique and Performance, New York, Brunner/mazel Publishers;
6. Fosshage, J. L. (1994): Toward reconceptualizing transference: theoretical and clinical considerations, The international Journal Of Psycho-Analysis, Vol. 75, Part 2, pp. 265-280;
7. Gill, M.M. (1982): The Analisys of Transference. In Slipp, S. (ed.) Curative Factors In Dynamic Psychotherapy, New York, McGraw – Hill Book Company;
8. Hallam, R. (1992): counseling for Anxiety Problems, London, Sage Publications;
9. Kellermann, P. F. (1992): Focus on Psychodrama. The Therapeutic Aspects of Psychodrama, London, Jessica Kingsley Publishers;
10. Lear, J. (1993): an interpretation of transference, The Internat. J. Of Ps-Anal., Vol. 74, Part. 4, pp. 739-756;
11. McMahon, C. E., and Sheikh, A. A.: Imagery and Healing, Farmingdale, New York, Baywood Publishing Company, Inc.;
12. O`Connor, J., and Seymour, J. (1990): Introducing N. L. P., San Francisco, The Aquarius Presss;
13. Tuttman, S. (1982): Regression: Curative Factor or Impediment in Dynamic Psychotherapy, In Slipp, S. (ed.), New York, McGraw – Hill Book Company;
14. Vargha, J. L. (1995): Tarsadolom a divanyon, Kolozsvar, Komppres;
15. Watzlawick, P. (1985). Hypnotherapy Without Trance, In Zeig, J.K. (ed.): Eriksonian Psychotherapy. Vol. 1: Structures, New York, Brunner/Mazel Publishers;
16. Yapko, M. D. (1990): Trancework. An Introduction to the Practice of Clinical Hypnosis, Second Edition, New York, Brunner/Mazel Publisher.
